WIXLIB

Michael

ConnellyPistefalseTRADUCĂTOR: IRINA NEGREAEDITURA ORIZONTURI2003Ultimele ei gânduri se îndreptau către Raymond. Îl va revedea curând. Se vatrezi din somn, cum făcea întotdeauna, pentru a -i ura bun venit acasă,îmbrăţişând-o tandru şi încurajator.Zâmbi, iar domnul Kang, din spatele tejghelei, îi răspunse asemenea, crezândcă strălucirea de pe faţa femeii îi era adresată. Aşa îi zâmbea în fiecare seară,fără nici măcar a bănui că toate gândurile şi surâsurile ei erau, de fapt, pentruRaymond, pentru clipele ce aveau să vină.Clinchetul clopoţelului scuturat de uşa care se deschisese aproape că nu îiatrase atenţia. Avea pregătite două bancnote pe care i le întinse peste tejgheadomnului Kang. Dar acesta nu le luă. Abia atunci observă că privirea bărbatuluiera aţintită către uşă. Zâmbetul îi pierise, iar gura i se deschidea încet, de parcăar fi vrut să rostească un cuvânt, pe care nu izbutea să -l articuleze.

O mână o înşfăcă, prin spate, de umărul drept. O bucată de metal rece îipresa tâmpla stângă. O jerbă luminoasă îi tulbură vederea. O lumină orbitoare.În clipa aceea, zări fulgerător icoana dulce a chipului lui Raymond, după caretotul se preschimbă în beznă.1McCaleb o văzu primul, până ca ea să-l zărească. Înainta pe debarcaderulprincipal, pe lângă şirul de ambarcaţiuni aparţinând diverşilor milionari, cândo remarcă pe femeie, stând în picioare, la pupa, pe The Following Sea. Era întro duminică dimineaţă, iar murmurul cald al primăverii ademenise o mulţimede lume pe docurile din San Pedro. McCaleb îşi termina plimbarea obişnuitădin fiecare dimineaţă, înconjurând complet Cabrillo Marina, pe digul lung,până la capăt şi înapoi. Ca de obicei, ajuns în acest punct al plimbării suflagreoi, dar, când se apropie acum de ambarcaţiune, încetini pasul şi mai mult.Prima reacţie a fost de enervare – femeia aceea se suise nepoftită pe vasul lui.Când ajunse, însă, mai aproape, lăsă iritarea deoparte, întrebându-se cine eraintrusa şi ce dorea.Nu era îmbrăcată ca pentru o croazieră pe apă. Avea o rochie lejeră de vară,care îi venea până la jumătatea coapsei şi pe care o ţinea, ca nu cumva brizamării să-i umfle poalele prea tare. De unde era, McCaleb nu-i putea vedeapicioarele până jos, la tălpi, dar îşi dădu seama după încordarea muşchilor cănu purta pantofi sport. Cu siguranţă avea tocuri înalte. McCaleb trase imediatconcluzia că femeia venise acolo pentru a impresiona pe cineva.Cum era îmbrăcat acum, McCaleb însă nu putea atrage atenţia nimănui. Îşipusese nişte blugi vechi şi tociţi de vreme, nu „de firmă” şi un tricou pe care îlavea de la concursul Catalina Gold Cup, ediţia de acum câte va veri. Hainele îierau pline de pete – majoritatea, sânge de peşte sau de-al lui, poliuretanalbastru şi ulei de motor. Asta, fiindcă le purtase atât la pescuit, cât şi la lucru.Pe măsură ce se apropia de ambarcaţiune şi văzând-o din ce în ce mai binepe femeie, începu să-l deranjeze tot mai mult ideea că era prost îmbrăcat. Îşitrase căştile de pe urechi şi opri compact-discul exact când Howlin’ Wolf cânta„I Ain’t Superstitious”.— Cu ce te pot ajuta? o întrebă, înainte de a pune piciorul pe punte.Femeia tresări când îi auzi vocea şi se întoarse cu spatele la uşa glisantă,care ducea în salonul vasului. McCaleb se gândi că poate bătuse în geam şiacum aştepta, crezând că el era înăuntru.— Îl caut pe Terrell McCaleb.Era o femeie atrăgătoare, trecută puţin de treizeci de ani, deci cu vreo zeceani mai tânără decât McCaleb. Îi părea cunoscută, dar nu-şi dădea seama deunde. Senzaţia tipică de déjà vu. Dar, aproape simultan cu impresia că o mai

văzuse undeva, îşi dădu seama că se înşela. Avea memoria fizionomiilor. Or,femeia aceasta era prea drăguţă ca să n-o fi ţinut minte.Îi pronunţase numele greşit, rostind Mc-Cal-ub, în loc de Mc-Kay-Leb, şifolosise prenumele oficial, cum făceau doar reporterii. Abia atunci începu să sedumirească. Înţelese acum ce o adusese la el. Încă un suflet rătăcit nimerindunde nu trebuie.— McCaleb, o corectă bărbatul. Terry McCaleb.— Scuze. Păi, ăăă, am crezut că eşti înăuntru. N-am ştiut dacă săîndrăznesc să urc pe vas şi să bat la uşă.— N-ai ştiut, dar oricum aşa ai făcut.Femeia ignoră mustrarea şi continuă cu ce avea de spus, ca şi cum tot cefăcea acum fusese repetat de câteva ori înainte.— Trebuie să stau de vorbă cu dumneata.— Păi, sunt cam ocupat, pe moment.Arătă spre trapa deschisă spre santină, în care femeia avusese noroc să nucadă din neatenţie, şi spre sculele pe care le lăsase împrăştiate pe o cârpă,lângă oglinda pupei.— De aproape un ceas mă tot plimb pe-aici, căutând vasul ăsta. Nu va duramult. Mă numesc Graciela Rivers şi voiam — Uite ce e, domnişoară Rivers, o întrerupse bărbatul, ridicând mâinile. Eusunt, de fapt Ai citit despre mine în ziare, aşa-i?Femeia încuviinţă din cap.— Ei bine, înainte de a-mi spune povestea dumitale, trebuie să afli că nueşti prima persoană care vine aici sau care face rost de numărul meu de telefonşi mă sună. Aşa că îţi voi spune şi dumitale ceea ce le-am spus şi celorlalţi. Nuam nevoie de nicio slujbă. Prin urmare, dacă intenţionai să mă angajezi sau sămă pui să te ajut în vreun fel, îmi pare rău, dar nu pot. Nu mă intereseazăgenul ăsta de activitate.Femeia nu spunea nimic, aşa că McCaleb simţi o undă de compasiunepentru ea, exact cum i se întâmplase şi în cazul celorlalţi care veniseră aici.— Uite, dacă vrei, îţi pot recomanda vreo doi detectivi particulari. Oamenipricepuţi, care fac treabă bună şi nu te jecmănesc de bani.Se duse lângă pupa, îşi luă ochelarii de soare pe care uitase să şi-i punăcând plecase la plimbare şi şi-i aşeză pe nas, în semn că, acum, conversaţialuase sfârşit. Numai că gestul şi cuvintele nu o impresionară deloc pe femeie.— În articolul din ziar scria că eşti priceput şi că nu poţi suferi ca cineva săplece nemulţumit de la dumneata.McCaleb îşi vârî mâinile în buzunare şi ridică din umeri.— Trebuie să nu uiţi ceva. Niciodată n-am fost singur. Am avut în spateparteneri, echipele laboratorului, în fine, tot biroul. E cu totul altceva decât untip care acţionează pe cont propriu. Probabil că, nici dacă aş vrea, tot nu te -aşputea ajuta.Femeia aprobă dând din cap, iar McCaleb crezu că, în sfârşit, se făcuseînţeles, aşa că între vederea avea să ia sfârşit. Începu să se gândească lasupapa de la unul dintre motoarele bărcii, pe care îşi propusese să oînlocuiască în weekend.

Se înşelase însă.— Eu cred că mă poţi ajuta, insistă femeia. Poate, în felul ăsta, te vei ajutaşi pe dumneata, cine ştie?!— N-am nevoie de bani. Mă descurc perfect.— Nu la bani mă refeream.Înainte de a-i răspunde, o privi câte va clipe.— Nu-mi dau seama la ce faci aluzie, spuse McCaleb, pe un ton exasperat,dar nu te pot ajuta. Nu mai lucrez în poliţie şi nici nu m-am făcut detectivparticular. Ar fi ilegal dacă m-aş comporta ca şi cum aş fi în branşă sau dacăaş lua bani, fără o autorizaţie legală. Dacă ai citit articolele din ziare, atunci ştiice-am păţit. N-am voie nici măcar să şofez.Arătă spre parcarea de dincolo de docuri şi spre tunel.— Vezi maşina aia împachetată asemeni unui cadou de Crăciun? E a mea.Stă acolo până când doctorul îmi va permite să conduc din nou. Ce fel dedetectiv aş mai fi, în cazul acesta? Ar însemna să merg cu autobuzul.Femeia îi ignoră obiecţiile, privindu-l cu o expresie hotărâtă, care îl scoteadin sărite. Habar n-avea cum s-o dea jos de pe barcă, mai repede.— Mă duc să-ţi aduc numele celor două persoane despre care ţi-am vorbit.Acestea fiind zise, intră în salon, închizând uşa după el. Avea nevoie deaceastă idee de separare. Se îndreptă către sertarele biroului şi începu să îşicaute agenda de telefon. Nemaitrebuindu-i de atâta vreme, nici nu mai ştia peunde era. Aruncând o privire spre uşă, o văzu pe tipă ducându-se spre pupa şirezemându-se de copastie.Geamul de la uşă avea un strat reflector, aşa că femeia nu putea să-şi deaseama că era studiată. Avu din nou senzaţia că o cunoştea de undeva, aşa căîncerca să-şi amintească unde o mai văzuse. I se părea foarte interesantă. Ochicăprui migdalaţi, deopotrivă trişti şi tăinuitori. Se gândea că îşi va amintiimediat dacă făcuseră deja cunoştinţă sau doar o zărise din întâmplare.Degeaba. Privirea îi alunecă instinctiv spre mâini, în căutarea unei verighete.Nimic. Niciun inel. Avusese dreptate în privinţa încălţămintei. Purta niştesandale cu tocuri înalte, din plută. Unghiile de la picioare erau vopsite cu ojăroz, contrastând puternic cu pielea netedă şi bronzată. Se întreba dacă aşaarăta tot timpul sau dacă nu se îmbrăcase astfel, pentru a-l ademeni săaccepte slujba.Găsi agenda telefonică în al doilea sertar şi căută repede numele de careavea nevoie: Jack Lavelle şi Tom Kimball. Le scrise numerele de telefon pe unpliant vechi şi deschise uşa glisantă. Când ieşi afară, pe punte, femeia tocmaiîşi deschidea geanta.— Uite, aici sunt două nume, zise McCaleb, fluturând hârtia. Lavelle epensionar şi a lucrat la LAPD, iar Kimball a fost la birou. Am colaborat cuamândoi, aşa că te asigur că oricare dintre ei poate face treabă bună. Nu uitasă specifici că de la mine ai referinţa. Indiferent pe care îl vei alege, se va ocupade problemă cu multă atenţie.Femeia nu primi hârtia. În schimb, scoase din geantă o fotografie şi i-oîntinse. McCaleb o luă, fără să se gândească. Îşi dădu seama că făcuse o maregreşeală. Ţinea în mână fotografia unei femei, care surâdea privind cum un